3 septembrie 2015



Ades realitatea spulberă visele, pentru că da, viața bate filmul. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că-n liniștea serilor de septembrie voi fi singură, și-mi va tremura sufletul aidoma unei frunze de pe ramul ultimului copac din lume. Răbdarea e calitatea sufletelor nobile, prefer să trag draperiile și să meditez profund, să mă detașez de tot și de toate, să-mi închid sufletul cu o singură lăcată, care însă să aibă mii de lanțuri de fier, lanțuri care să mi-l păstreze închis, lanțuri care să-mi protejeze sufletul. Până acum, am fost ca o ușă deschisă, am colecționat vise și mi-am tot imaginat o viață perfectă. Păcat însă că acolo unde sfârșește visul dispare și perfecțiunea. Am crezut în promisiuni, în vorbe ambalate frumos, am crezut în cineva care mi-a "vandalizat" sufletul într-o formă mai mult sau mai puțin metaforică. Am ajuns să mă urăsc pe mine, pentru că am tot fost vinovată în ochii lui. Am ajuns să nu mă mai respect, pentru că m-am dedicat lui totalmente. Și azi, să-nțeleg că-s pustie, am acordat tot ce-am avut mai frumos, am oferit tot ce-am putut mai bun... neapreciat fiind. Mi-a tot repetat că-s de vină eu și de fiecare dată mi-a tot enumerat defectele. Nu vreau și poate n-am cum să devin perfectă.
Nu știu dacă-și mai dorește el să împartă cu mine ceva, nu știu dacă există ceva din ce-a existat.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu